Horațiu Ripa, 26.04.05
Oameni și câini
Nu îmi plac câinii. Știu că o grămadă de indivizi sunt gata să mă scuipe în față, să mă exileze în Siberia, să mă ardă pe rug etc. pentru afirmația asta, da’ nu îmi plac câinii. Așa cum nu-mi plac toate bestiolele pe care le poți cumpăra de la „Pet shop”, eufemismul pentru „Magazin de (pentru?) animale”. Da’ câinii nu-mi plac în mod special!
Pe lângă faptul că sunt niște degeneraturi ale mult mai inteligentului și puternicului „canis lupus”, adică lupul ăla penal, de pădure (ăla din Scufița Roșie, pe care n-am înțeles nici până în ziua de azi de ce l-a împușcat vânătoru’, numai pentru că a îngurgitat-o pe bunicuța + Scufița Roșie?), lup pentru care oricare din confrații de la oraș reprezintă, în afara de o caricatură veselă, un potențial mic dejun, pe lângă acest fapt, zic, de obicei javrele citadine au prin preajmă și o degeneratură a speciei „homo sapiens”. Că e o adevărată aventură să ieși pe stradă cu un copil mic și să te întorci cu el într-o singură bucată acasă e, de mult timp, un fapt comun. N-ai decât să-i pui copilului lesă, eventual și botniță, să-l poți extrage din colții fiarei, e problema ta că tembelul tău de copil a strănutat, gest interpretat ca ostil de către cel mai bun prieten al omului. Că tra’ să stai cu ochii în pământ și să-ți măsori pașii pen’că, de bine educați ce sunt și unii (javrele), și ceilalți (javrele), trotuarele sunt pline de dejecțiile despre care legea spune că ar trebui adunate de către stăpâni, nu mă deranjează. Las’ că am timp să-mi spăl pantofii și, la o adică, tot trebuia să-mi cumpăr alții, ăștia au ceva, nu știu ce, de nevastă-mea îi tot scoate pe balcon.
Acuma hai să vedem combinațiile potai-antropoizi:
Combinația „Numa’ că nu vorbește”
Potaia, de regulă, isterică, obeză și inofensivă (pudel, cocker, pechinez, maidanez etc.). Cucoana - că, de regulă, stăpânul e femeie - isterică și ea și mult mai puțin inofensivă. Dacă te prinde, nu te lasă până nu-ți explică ce inteligent e specimenul, știe până și să latre - ca să-ți demonstreze, jigodia o face până-i ies clăbuci - și dai și explică cum știe el când vine ea acasă și cum îi ghicește stările de spirit și cum e el ca un om dă dăștept. Știi ce? Dă-l naibii la școală și la facultate, fă-l să învețe o meserie să-ți aducă un ban în casă și du-te naibii și caută-ți un bărbat care să-ți rezolve sindromul NF. Lasă-mă naibii în pace!
Combinația „Suntem domni ce pușca mea”
Ei, ăștia e de rasă. Jigodia: de rasă, cu pedigree grea în spate, atestată de luxația de șold și incapacitatea de a procrea. Ras, tuns și frezat, îndopat cu tâmpeniile de la TV, incapabil să execute vreo comandă sau să se hrănească singur. În rest, absolut imprevizibil. Stăpânul, mai des stăpâna și în cazul ăsta, e tras la 4 ace, ca pentru un concert extraordinar de muzică simfonică, și nu pentru scos câinele la kk, se uită de sus la plebe; n-ai vorbitor cu niciunul în afară de cazul în care potaia, lovită subit de amoc, stabilește o relație de tip colți - tibie cu tine. După șutul în legitimă apărare, ai parte de un discurs de vis, poți să-ți îmbunătățești repertoriul de înjurături cu 25-30%. Cre’că greșeala comună, în cazul ăsta, este rezumarea la plesnirea potăii...
Combinația „Luzăr - fiară”
Fugiți, copii. Idiotul, că de regulă e mascul, bătut de părinți în pruncie fragedă, neluat în seamă prin școala elementară pen’că e mult prea tâmpit să înțeleagă și să rețină mai mult de 5 propoziții la un loc, ignorat deci de colegi sau, eventual, victimă câte unei scatoalce când nu stătea în banca lui, un luzăr perfect în viața socială, sentimentală, având un(o) singur(a) prieten(a) adevărat(a): mâna dreaptă. Asta până i-a venit ideea să se asocieze cu ceva care să-i pună în evidență mai pregnant impotența proprie: o fiară. Rottweiler, pitbull, boxer, orice, da’ să aibă mulți dinți și să-i folosească pe toți. Javra, absolut idioată (de unde să fie inteligentă cu un așa stăpân?), mârâie la simpla prezență a unei ființe și, lăsată liberă, tre’ să facă victime... De regulă are la activ asasinarea câtorva maidanezi, bineînțeles, dintr-o altă categorie de greutate. Luzăru’ se plimbă țanțoș, dacă se poate cu dihania liberă, adică fără botniță sau lesă, scoțându-și în față chestia la care el, într-un moment de entuziasm, le zice „pectorali” și se simte puternic când lumea trece pe trotuarul celălalt. Se laudă cui apucă cu violența javrei, cu numărul de victime, ca și când asta ar fi o expresie a propriului succes sau forțe. Get a life, luzăr, găsește o femeie la fel de urâtă ca pocitania ta de câine, poate se culcă cu tine, fii și tu bărbat odată în viață. Din nefericire, singurul instrument de apărare în cazurile astea e PM-ul Kalașnikov și, din nefericire, în ceea ce privește regimul armelor, legea e mult mai serios respectată decât în cazul botnițelor și al leselor.
... și așa mai departe.